Vitas: vocea care vindecă!

Cred că nu exagerez  numindu-l pe Vitas fenomen, în condiţiile în care muzica sa este folosită în scop terapeutic în unele clinici.

Vitas abordează o varietate de stiluri muzicale, în special operă, şi are un glas ce atinge cel mai înalt registru posibil pentru vocea umană, cel al fluierului. Apariţiile lui generează întrebări de genul "de ce vocea lui seamănă cu cea a faimoşilor cântăreţi castraţi" sau "de ce membrii orchestrei care îl acompaniază cântă cu... capetele acoperite".

Senzaţia pe care o ai atunci când îl vezi prima dată este aceea că vine din altă lume. Nu te poate lăsa indiferent, oricare gen muzical ai prefera. Impresionează uşurinţa şi simplitatea cu care atinge note parcă nepământene. Vocea lui vine de departe... S-a scris mult despre vocea lui unică, inclusiv faptul că a asigurat-o cu peste 2 milioane de dolari. Nu îi este frică de faptul că s-ar putea să-şi piardă vocea pentru că îşi petrece mult timp cu arhitectura vocii sale. În opinia lui Vitas frica nu există. Nici în Univers, nici în mediul înconjurător. Frica este mereu în interiorul nostru. Din punctul lui de vedere oa-menii generează frica. De aceea spune tuturor că este bine să nu se mai gândească la rău. Vitas nu a acordat aproape niciodată vreun interviu. Rareori vorbeşte despre viaţa sa personală. Însă, cu tot misterul ce-l învăluie, Vitas continuă să cucerească.

"Vitas... Pur şi simplu Vitas, e suficient. O planetă a Universului cu denumirea Vitas.

Oglinda Magică

Orice suprafaţă care reflectă lumina şi care are proprietatea de a lăsa să apară imagini este o oglindă magică. În “furia expresiei” care îi caracterizează când este vorba de a clasa fenomenele, specialiştii divinaţiei împing foarte departe neologia. Astfel, găsim sub pana lor termeni precum lecanomanţia, arta berilistică, cristalomanţia, hidatoscopia, hidromanţia, hidroscopia, catoptromanţia etc., în vreme ce este suficient “să dispunem de o oglindă sau de un obiect strălucitor: eventual, suprafaţa apei într-un pahar, într-un izvor sau într-o fântână. Fixarea privirii pe suprafaţa strălucitoare face să apară, în general destul de repede, halucinaţii vizuale care pot fi intrepretare într-un sens divinatoriu.
La mare cinste în timpul Evului Mediu, devenită emblema vrăjitoriei, oglinda a făcut încet-încet loc altor suporturi, bunăoară cristalomanţia sau divinaţiei prin globul de cristal… Se cuvine, de altfel, să distingem în catoptromanţie oglinzi albe şi oglinzi negre. Sticla, globurile de cristal, berilul, spada, suprafeţe şlefuite ale fildeşului, ouăle, mineralele şi pietrele în general, ochelarii etc. aparţin primei categorii. Celei de a doua – unghiile lăcuite cu negru strălucitor – onihomanţie, fundului de cratiţă cu negru de fum, palmele date cu cărbune de lemn etc. Divinaţia prin oglindită e însoţită, în mod obişnuit, de un întreg ritual care favorizează punerea în condiţie şi stare hipnoidă, cerute de această artă.
Ghicitorul Mariei de Medici, Cosme Ruggieri, folosea o oglindă magică pe suprafaţa căreia, se spune, regina îşi citea nenorocul. “Magicianul scrie cu sânge de porumbel bărbătuş, spune Gilette Ziegler în Histoire secrete de Paris (Stock, 1967), pe oglindă, cuvintele: Jéhova, Mittatron, Elohim, Adonai, aruncând la fiecare cuvânt un parf de şofran de plită, apoi plimbă deasupra acesteia oglinda; apoi o acoperă cu o pânză şi o aşează pe fereastră, pentru a atinge lumina nocturnă. După o scurtă rugăciune, el desenează cu o bucată de lemn carbonizat, un cerc dublu pe sol şi plasează în el un craniu, o tibie, o pisică cufundată în somn hipnotic şi o mică lampă, care singură va lumina încăperea. Într-o casoletă ard mentă şi ricin.

Cam după o oră, Ruggieri ia oglinda. Îngerul Anaël a răspuns, probabil, căci regina vede apărând pe o oglindă şlefuită silueta fiului său François, abia distinctă, care se învârte odată şi dispare. Cea a lui Charles, mijlociul se învârteşte de paisprezece ori înainte de a păli şi de a se stinge. Henri, al treilea fiu, face aceeaşi mişcare de cincisprezece ori şi pare să se aplece asupra unui corp întins. Apoi, în timp ce pisica se trezeşte şi miorlăie lugubru, o altă fantomă apare în oglindă, dar nu este fantoma celui de-al patrulea fiu al ei, ci un alt om de sânge, Condé, regele de Navarra. Regina scoase un geamăt: această viziune îi confirmă ceea ce i-au arătat deja măruntaiele puilor sacrificaţi de Ruggieri: cei trei fii ai său vor domni, dar fără să lase urmaşi. Neamul Valois este condamnat”.

Folosirea catoptromanţiei a persistat, multă vreme, în folclorul român, slav şi maghiar. Încă în secolul al XIX-lea, tinerele curioase să cunoască chipul viitorului lor soţ, puneau, una în faţa celeilalte, aproape de două lumânări, două oglinzi în care, după ce spuneau: „Fie ca acel ce-mi va fi soţ să-mi apară!” ele puteau să-l contemple în voie. În Ungaria, tinerele îşi satisfăceau curiozitatea nu în noaptea de Crăciun, ci în cea de Sfântul Silvestru. Scufundau o oglindă în apa unui izvor şi ţineau o lumînare aprinsă în mână. Chiar la miezul nopţii, imaginea apărea. Lumina pâlpâitoare a flăcrii, undele pe care le făcea apa, ora şi ziua, totul contribuia la obiectivarea dorinţei lor celei mai mari.)

Mulţi misionari şi foşti coloni relatează fapte analoage şi mai recente în legătură cu vracii africani. Pierre Fountaine, de exemplu, povesteşte cum un om de faceri alb a reuşit să-i descopere pe concurenţii lui care făceau procedee neloiale; şi numai el atestă că a văzut, în aburul care s-a format deasupra oglinzii aparţinând ghicitorului congolez consultat, chipul vinovaţilor; apoi a reuşit să-i identifice într-o fotografie apărută în presa locală puţin timp după aceea...

Mecanismul catoptromanţiei a fost descris începând cu secolul al XIV-lea de către istoricul arab Ibn Khaldun, cu o exactitate pe care toţi antropologii moderni o recunosc: ”...fixându-şi privirea pe un obiect cu faţă unică, ei o privesc cu atenţie, până când zăresc lucrul pe care vor să-l anunţe. Unele persoane cred că imaginea zărită în acest fel se formează pe suprafaţa oglinzii, dar ele se înşeală. Ghicitorul sau consultantul său privesc fix acestă suprafaţă, până când ea dispare şi o perdea de ceaţă se interpune între ei şi oglindă. Pe această perdea se desenează formele pe care ei doresc să le zărească, şi acesta permite tălmaciului să dea indicaţii fie afirmative, fie negative, despre ceea ce doreşte să ştie...”
Astfel, Ibn Khaldun a insistat asupra naturii halucinatorii a fenomenului, precizând, că la drept vorbind, suprafaţa reflectoare a oglinzii nu avea nici o importanţă, fiindcă nu în oglindă, cum se crede adesea, apar imaginile, ci între suprafaţa sa şi ochii tălmaciului şi/sau a consultanţilor săi. Ibn Khaldun este cum nu se poate mai explicit: el notează că oboseala oculară provoacă un fel de ceaţă în care se desenează forme ce datorează totul preocupărilor subiectului care constituie o obiectivare a fantasmelor sale, interpretate într-un sens divinatoriu.

Oglindă, oglinjoară...

Conştientizarea propriei nebunii...

...este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat, despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane „normale”. Au arătat calea.Lumea nu era încă pregătită pentru ei, cu toate că ei constituiau o parte vitală, esenţială în trezirea umanităţii. Au fost, în mod inevitabil, greşit înţeleşi în cea mai mare parte de către contemporanii lor şi de către generaţiile următoare, învăţăturile lor, deşi simple şi totodată cu mare putere transformatoare, au fost denaturate şi greşit interpretate, uneori chiar şi în consemnările discipolilor lor. De-a lungul secolelor au fost adăugate multe lucruri care nu aveau nimic de-a face cu învăţăturile originare, ci reflectau doar o fundamentală ratare a sensului lor. Printre învăţătorii aceia s-au aflat unii care au fost batjocoriţi, insultaţi sau ucişi şi alţii care au fost veneraţi ca nişte zei.

Învăţăturile care arătau calea în vederea depăşirii disfuncţiei minţii umane, calea pentru ieşirea din nebunia colectivă, au fost denaturate în aşa fel, încât au devenit ele însele parte a alienării mentale.
Aşa au ajuns religiile, în cea mai mare parte a lor, să dea naştere discordiei, în loc să se constituie în forţe unificatoare, în loc să pună capăt violenţei şi urii prin realizarea unităţii fundamentale a tuturor formelor de viaţă, ele nu au adus decât mai multă violenţă şi ură, mai multe divizări între oameni şi între diferitele religii şi chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi religii.

Ele s-au transformat în ideologii, în sisteme de credinţe cu care oamenii s-au identificat şi pe care le-au folosit pentru a-şi spori falsul lor sentiment de sine. Prin intermediul acestor religii ei au justificat „corectitudinea” proprie şi „greşeala” celorlalţi, definindu-şi astfel identitatea prin raportarea la duşmanii lor, la „ceilalţi”, la cei „lipsiţi de credinţă” sau „cu credinţă greşită”, pe care nu arareori sau simţit îndreptăţiţi să-i ucidă. Omul l-a făcut pe „Dumnezeu” după imaginea sa. Eternul, infinitul, nenumitul a fost redus la un idol mental în care trebuia să crezi şi pe care trebuia să-l venerezi ca fiind „dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.

Şi totuşi... totuşi... În ciuda tuturor actelor demente săvârşite în numele religiei, Adevărul despre care ele vorbesc continuă să strălucească în miezul lor. Încă străluceşte, chiar dacă nedesluşit, printre straturile suprapuse de denaturări şi interpretări eronate. Este însă puţin probabil că veţi reuşi să-l percepeţi dacă nu aţi avut deja străfulgerări ale acestui Adevăr în interiorul vostru. De-a lungul întregii istorii, au existat întotdeauna oameni rari care au experimentat o schimbare în conştiinţa lor şi au realizat astfel în interiorul lor ceea ce este menţionat în toate religiile. Pentru a vorbi despre acel Adevăr nonconceptual ei s-au folosit apoi de cadrul conceptual al religiei poporului lor.

Prin intermediul unora dintre aceşti bărbaţi şi femei s-au dezvoltat în cadrul tuturor religiilor
majore „şcoli” sau mişcări ce reprezentau nu doar o redescoperire, ci în unele cazuri o intensificare a luminii învăţăturii originale. Aşa au luat fiinţă gnosticismul şi misticismul în cadrul creştinismului timpuriu şi medieval, sufismul în religia islamică, hasidismul şi kabbala în iudaism, advaita vedanta în hinduism, zen şi dzogchen în budism. Majoritatea acestor şcoli erau iconoclaste. Ele au înlăturat straturi şi straturi de conceptualizare anostă şi structuri de credinţe mentale, motiv pentru care cele mai multe dintre ele au fost privite cu suspiciune şi adesea cu ostilitate de către ierarhiile religioase consacrate. Spre deosebire de religia răspândită în masă, învăţăturile lor puneau accentul pe înţelegere şi pe transformarea interioară. Datorită acelor şcoli şi mişcări ezoterice şi-au putut recâştiga puterea transformatoare învăţăturile originare ale religiilor importante, chiar dacă în majoritatea cazurilor doar un mic procent de oameni avea acces la ele. Numărul acestora nu era niciodată suficient de mare pentru a exercita un impact semnificativ asupra profundei inconştiente colective a majorităţii, în timp, unele dintre acele şcoli au devenit ele însele formale sau conceptuale, deci prea rigide pentru a mai fi eficiente.

Care este rolul pe care îl au religiile consacrate în apariţia unei noi conştiinţe? Mulţi oameni sunt deja capabili să discearnă între spiritualitate şi religie. Ei îşi dau seama de faptul că, dacă deţin un sistem de credinţe — un set de gânduri pe care să le considere adevărul absolut — nu devin spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinţe. De fapt, cu cât se identifică mai mult cu respectivele gânduri (credinţe), cu atât îşi diminuează şansele de a accede la dimensiunea spirituală aflată în ei înşişi. Mulţi oameni „religioşi” s-au împotmolit la acest nivel. Ei pun semn de egalitate între adevăr şi gând şi, identificându-se complet cu gândul (mintea lor), pretind a fi unicii deţinători ai adevărului într-o tentativă inconştientă de a-şi proteja identitatea. Ei nu văd limitările gândirii. Dacă nu crezi (gândeşti) întocmai ca ei, din punctul lor de vedere te înşeli, iar într-un trecut nu foarte îndepărtat s-ar fi simţit îndreptăţiţi să te omoare pentru acest motiv. Unii dintre ei încă mai sunt de această părere şi în prezent.

Noua spiritualitate, transformarea conştiinţei, îşi face apariţia într-o mare măsură în afara structurilor religiilor instituţionalizate. Întotdeauna au existat nuclee izolate de spiritualitate chiar şi în sânul religiilor dominate de minte, chiar dacă ierarhiile instituţionalizate se simţeau ameninţate de ele şi încercau adesea să le suprime. Marea deschidere asupra spiritualităţii în afara structurilor religioase reprezintă un eveniment complet nou. În trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales în Vest, unde cultura este mai dominată de minte decât oriunde şi unde Biserica creştină a avut un real privilegiu în sfera spiritualităţii. Era imposibil să te ridici pur şi simplu şi să oferi un discurs pe tema spiritualităţii sau să publici o carte de spiritualitate dacă nu primeai în prealabil încuviinţarea Bisericii, iar în absenţa acesteia erai în cel mai scurt timp redus la tăcere. Dar în prezent există semne de schimbare chiar şi în cadrul unor anumite biserici. Este îmbucurător, căci chiar şi cel mai mic gest de deschidere produce recunoştinţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat o moschee şi o sinagogă.
În parte ca urmare a învăţăturilor spirituale care au luat naştere în afara religiilor instituţionalizate, dar şi datorită unui aflux de învăţături proprii înţelepciunii răsăritene străvechi, un număr tot mai mare de adepţi ai religiilor tradiţionale sunt capabili să renunţe la identificarea cu forma, doctrinele şi sistemele de credinţe rigide şi să descopere profunzimea originară ce se află ascunsă în chiar tradiţiile lor spirituale şi, în acelaşi timp, profunzimea din ei înşişi. Ei realizează că a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credinţele pe care le au, ci are totul de-a face cu starea conştiinţei lor. Iar aceasta determină, la rândul său, modul în care ei acţionează în lume şi interacţionează cu ceilalţi.
Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de formă ajung şi mai puternic ancoraţi în credinţele lor, cu alte cuvinte în minţile lor. Suntem în prezent martorii nu doar ai unui curent de conştientizare fără precedent, ci şi ai unei înrădăcinări şi intensificări a egoului. Unele dintre instituţiile religioase se vor arăta deschise faţă de noua conştiinţă, altele îşi vor consolida poziţiile doctrinare şi vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri elaborate de om prin intermediul cărora egoul colectiv se va apăra şi va „opune rezistenţă”. Există biserici, secte, culte sau mişcări religioase ce nu sunt altceva decât entităţi egocentriste colective, identificate cu poziţiile lor mentale la fel de rigid precum adepţii unei ideologii politice lipsiţi de deschidere faţă de o interpretare alternativă a realităţii.
Dar egoul este menit să se dizolve, structurile sale închistate, fie ele instituţii religioase sau de alt fel, corporaţii sau guverne, se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cât de adânc înrădăcinate par să fie. Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile faţă de schimbare sunt cele care se vor prăbuşi primele. Acest lucru s-a întâmplat deja în cazul comunismului sovietic. Indiferent cât părea de adânc înrădăcinat, de solid şi de bine închegat, în câţiva ani s-a dezintegrat pornind din interior. Nimeni nu prevăzuse acest lucru, au fost cu toţii luaţi prin surprindere. Şi multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate...

LABIRINT

În ultima perioadă de timp, în toate etalările făcute a apărut, invariabil, lama Labirintului ce aduce la suprafaţă starea de profundă dezorientare a sufletului rătăcit pe drumul acoperit de întuneric al Şarpelui.

Nu trebuie să ne sperie nimic pe lumea asta, aşa cum am spus de nenumărate ori, Frica este cel mai mare duşman al sufletului. Nu o mai lăsa să muşte din lumina ta, îndepărtează-te de ea, chiar dacă acest lucru te conduce spre intrare în Labirint. Ai curaj şi porneşte în această fascinantă călătorie iniţiatică ce are ca destinaţie exotică realitatea... “reală”.
Adu-ţi aminte că la început a existat Cuvântul, la sfârşit va râmâne tot Cuvântul. De ce să-ţi fie frică între extremele ce reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi lucru? De ce să te laşi erodat de angoasă pe drumul ce are acelaşi punct de plecare însăşi destinaţia: nimicul?

De fapt, nu este întuneric: deschide ochii şi convinge-te singur!

Calea rătăciţilor este denumirea ancestrală a constelaţiilor Ophiucus şi Şarpele care şerpuiesc pe cer în toate direcţiile. Pe această cale se consideră că merg sufletele neliniştite ale oamenilor în aşteptarea Judecăţii de Apoi.

...Iată-l, a pornit pe drumul nesfârşit, cale rătăcită, şarpe-ncolăcit...
Nimeni nu-i aproape, nimeni nu-i departe,
să-l întrebe de-i e bine, “încotro, creştine?”

Dar, unde e Lumea, ca lumea să vadă ,
unde e lumea să-l înţeleagă pe Cel ce-nvârte Roata,
pe Cel ce-nvârte Soarele?...

retzeta impotriva singuratatii din tine

Ştiu cât de greu ţi-a fost în ultimul timp,
de mine nu ai unde să ascunzi realitatea din tine.
Am auzit când ai bătut, dar nu ţi-am deschis,
am văzut şi ce ai cerut, dar nu ţi-am dat,
Am adulmecat întrebarea ce îţi chinuia mintea,
dar am tăcut, la timp.

Această atitudine îmi este dictată de educaţia primită,
pe cât de simplă, pe atât de sofisticată
ce mă obligă să te iubesc ca pe mine însămi,
aşa că, nu mă acuza că sunt mereu alături de tine,
că trăiesc cu tine şi că te iubesc!

M-au dresat aproximativ bine. Teoretic, ştiu ce am de făcut
şi aplic formula clasică
a toleranţei şi iubirii aproapelui:
mă înduioşează retardaţii şi bătrânii,
adun gunoaiele altora de pe stradă
şi lustruiesc zilnic oglinda bunei-cuviinţe,
scuipând pe ea.

Singura slăbiciune ce mi-o asum este că de la o vreme
au început să mă înfricoşeze copiii şi timpul.
Dar, ce pretenţii poţi avea de la o persoană cu o educaţie altoită,
un copil-pionier al patriei
în care dascălii sădeau dimineaţa răsadul dragostei pentru un mândru conducător,
iar seara, bunica mă ducea să mă închin în versul vecerniei, lui Dumnezeu – şi El, nevăzut!

Două zeci de ani am primit cuminte împărtăşanie dublă,
din ambrozia infinită a puterii divine
şi din mlaştina abisală a puterii politice.
Din prima împărtăşanie port întrebarea
de ce Dumnezeu are sângele acru?,
iar din a doua,
de ce un om puternic are nevoie de mine?

Copilării, am spune acum, plictisiţi de retorică şi spoturi publicitare,
asaltaţi voios de copii ce spun lucruri trăznite!...
dar, aceste întrebări m-au catapultat definitv din zona puterii şi a şansei.

Ştiu atât de bine să stau în genunchi
şi atât de uşor să mă lepăd de mine, încât -
şi spun asta fără să mă laud -,
pot mânca în genunchi,
pot dormi în genunchi,
pot gândi, fără a simţi durerea şi inutilitatea gândurilor;
pot chiar să mă apăr stând în genunchi...
Câte care nu s-au răsturnat!

Îţi dai seama că în aceste condiţii îmi este imposibil să mă iubesc,
pentru că pur şi simplu nu mă înţeleg.
Port pe cerul gurii gustul amar al sângelui lui Dumnezeu,
iar pe ochi un vâl pâclos de mireasă a minciunii.
În mine există, în proporţii egale,
complexul lui Cain şi vocaţia lui Abel.

Nu-ţi fie frică să vorbeşti cu mine, nu mă ocoli!
Observ că avem cel puţin o pasiune comună – lectura,
dependenţa de cuvinte legate între ele,
şir de poveste,
stoluri de minciuni.

Dă bine să discuţi pe marginea unei cărţi cu fundul
pe o buturugă. nu-i aşa?
O astfel de discuţie ne poate lega, cel puţin preţ de câteva cuvinte.

Port această credinţă, pentru că-mi este imposibil
să nu observ setea ta de cunoaştere:
devorezi tomuri întregi ca un malaxor stricat,
răsfoieşti cu lăcomie nedisimulată sute, mii de pagini, tipărite sau virtuale,
în speranţa descoperirii formulei abracadabrice.

În general, creezi bună dispoziţie prin înţelepciunea
cu care spargi perseverent coduri la seifuri goale.

În urmă cu ceva timp, ai fi jurat că suntem identici.
Făceam la fel, până când paşii şi viaţa m-au dus într-o grădină
ce părea a nimănui,
dar în care am avut şansa să privesc copacii de aproape,
atât de aproape, încât am reuşit să eliberez din scoarţă-n scoarţa lor,
povestea mea.

Aşa am aflat că zborul nu înseamnă să te înalţi,
cât să te opreşti la timp din prăvălire.

M-am oprit şi am scris anume pentru tine,
deoarece am pretenţii de la un om care caută esenţa.
Nu-ţi fie frică, sunt lângă tine, aşa cum ţi-am promis,
chiar dacă asta înseamnă că eşti singur...

Doar aşa, ferit de împărtăşanii false, descoperi zborul,
planând asupra tuturor
şi
deasupra normelor lor neomeneşti.

Eşti liber!