Era primavara.Aveam 17 ani cand l-am intalnit, a fost dragoste la prima vedere, iar la 17 ani asta inseamna mult. L-am iubit cu toata puritatea unui suflet tanar si a raspuns iubirii mele…a fost una din cele mai frumoase perioade ale vietii mele. Cand am simtit ca se termina l-am luat de mana si am mers la biserica. Ne-am asezat in genunchi in zapada si ne-am rugat plangand sa ramanem impreuna.Eram convinsa ca D-zeu ne va asculta, doar ne iubeam mult. La doua zile distanta ne-am despartit pentru totdeauna. Cand am avut puterea sa-mi revin din soc m-am intors la biserica, nu la aceeasi, ceva ma oprea, de parca n-ar fi acelasi Dumnezeu la toate bisericile. M-am asezat in genunchi in fata unei icoane din stanga altarului si am inceput sa pun intrebari plangand. Nu-mi raspundea nimeni…de aici amintirile incep sa fie vagi. Nu mai stiu cine, daca era un om al bisericii sau un om din biserica, mi-a spus o poveste sau o pilda,in care morala era ca nu ai voie sa iubesti niciodata ceva sau pe cineva mai mult decat pe Dumnezeul tau. Un om care isi iubea casa si Dumnezeu i-a luat-o…mi s-a parut o prostie, dar cum era singurul raspuns pe care il aveam l-am luat de bun. M-am intrebat daca eu chiar il iubisem pe el mai mult decat pe Dumnezeu si mi-am dat seama ca erau atat de distincte iubirile incat nu puteam face distinctia. Mi se parea atat de nedrept, cum sa fiu pedepsita ca fac ceva ce nu realizez,de care nu sunt constienta? Cum sa il iubesc mai mult decat pe Cel care mi l-a daruit? Tot cu iubire in suflet veneam si cerseam indurare la Domnul…de ce sa-l ia?
Ma uit la el si ma cuprinde teama…il privesc ca pe laitmotivul vietii, il transform in fericirea mea si-l rezum la tot ce conteaza…apoi incep sa ma tem…nu ca va pleca, nu ca nu ma va mai iubi, nu ca se va schimba ci ca nu-l voi mai vedea ca acum. Ma tem de ziua cand se va incadra la categoria “si altii”…Ma sperie gandul ca-l voi privi intr-o zi, asa cum i-am privit si pe altii si nu voi mai simti nimic. Ma intreb unde se duc toate cele ce fac dintr-un om centrul universului nostru actual…ce dispare din el sau din mine de din tot se transforma in nimic? Sufletul iubeste oameni si apoi ii uita? De ce peste un an sau doi nici macar nu ma va durea sa vorbesc despre el la trecut si cum un altul devine mult mai important decat el, care e cel mai important? De ce alegem un om al vietii noastre si apoi il tot schimbam?
Ma uit la el si ma cuprinde teama…il privesc ca pe laitmotivul vietii, il transform in fericirea mea si-l rezum la tot ce conteaza…apoi incep sa ma tem…nu ca va pleca, nu ca nu ma va mai iubi, nu ca se va schimba ci ca nu-l voi mai vedea ca acum. Ma tem de ziua cand se va incadra la categoria “si altii”…Ma sperie gandul ca-l voi privi intr-o zi, asa cum i-am privit si pe altii si nu voi mai simti nimic. Ma intreb unde se duc toate cele ce fac dintr-un om centrul universului nostru actual…ce dispare din el sau din mine de din tot se transforma in nimic? Sufletul iubeste oameni si apoi ii uita? De ce peste un an sau doi nici macar nu ma va durea sa vorbesc despre el la trecut si cum un altul devine mult mai important decat el, care e cel mai important? De ce alegem un om al vietii noastre si apoi il tot schimbam?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu