r
Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,
deşertăciunea deşertăciunilor,
toate sunt deşertăciune.
Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui
cu care se trudeşte sub soare?
O generaţie se duce, o generaţie vine
şi pământul rămâne în veac.
Soarele răsare, soarele apune
şi spre locul său zoreşte
şi de-acolo se ridică mergând spre miazăzi
şi-apoi spre miazănoapte oculeşte;
de-a roata se roteşte vântul
şi vânt se-ntoarce prin rotirea sa.
Fluviile toate curg în mare
şi marea nu se umple;
fluvii se’ntorc de unde-au izvorât,
ca de acolo să purceadă iarăşi.
Cuvintele cu toatele-s trudite:
nu va putea să le grăiască omul;
ochiul nu se va’ndestula de ceea ce vede
şi nici urechea de ceea ce aude.
Ceea ce a mai fost,
ceea ce s-a petrecut se va mai petrece
şi nimic nu-i proaspăt sub soare.
De grăieşte cineva, zicând: “Iată ceva nou!”,
iată că acel ceva a fost în alte vremuri,
în cele ce-au fost înaintea noastră.
Ce-a fost întâi nu-i nici în amintire,
nici de ce-a fost pe urmă nu-şi vor aduce aminte
urmaşii de la urmă.
Eu, Ecclesiastul,
am fost rege peste Israel în Ierusalim .
Şi inima mi-am pus-o să caute
şi cu’nţelepciune să cerceteze
despre toate câte se petrec sub cer.
că anevoioasă nevoinţă
lea-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor,
cu ea să se nevoiască.
Văzut-am toate lucrurile
care se fac sub soare,
şi, iată, toate sunt deşertăciunea
şi vânare de vânt.
Ceea ce e strâmb nu poate fi îndreptat,
ceea ce lipseşte nu se poate număra.
Grăit-am eu în inima mea, zicând:
- Iată, m-am umplut de slavă
şi i-am întrecut în înţelepciune
pe toţi cei de dinaintea mea în Ierusalim
şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.
Şi inima mi-am pus-o să cunoască înţelepciunea şi cunoaşterea,
zilele şi ştiinţa de a pricepe,
şi iată că şi aceasta-i tot vânare de vânt.
Fiindcă belşugu’n înţelepciune e belşug de cunoaştere,
iar sporul cunoaşterii e spor de durere.”
Cartea Ecclesiastului din Vechiul Testament, Cap. I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu