sâmbătă, 16 octombrie 2010

Oglinda Magică

Orice suprafaţă care reflectă lumina şi care are proprietatea de a lăsa să apară imagini este o oglindă magică. În “furia expresiei” care îi caracterizează când este vorba de a clasa fenomenele, specialiştii divinaţiei împing foarte departe neologia. Astfel, găsim sub pana lor termeni precum lecanomanţia, arta berilistică, cristalomanţia, hidatoscopia, hidromanţia, hidroscopia, catoptromanţia etc., în vreme ce este suficient “să dispunem de o oglindă sau de un obiect strălucitor: eventual, suprafaţa apei într-un pahar, într-un izvor sau într-o fântână. Fixarea privirii pe suprafaţa strălucitoare face să apară, în general destul de repede, halucinaţii vizuale care pot fi intrepretare într-un sens divinatoriu.
La mare cinste în timpul Evului Mediu, devenită emblema vrăjitoriei, oglinda a făcut încet-încet loc altor suporturi, bunăoară cristalomanţia sau divinaţiei prin globul de cristal… Se cuvine, de altfel, să distingem în catoptromanţie oglinzi albe şi oglinzi negre. Sticla, globurile de cristal, berilul, spada, suprafeţe şlefuite ale fildeşului, ouăle, mineralele şi pietrele în general, ochelarii etc. aparţin primei categorii. Celei de a doua – unghiile lăcuite cu negru strălucitor – onihomanţie, fundului de cratiţă cu negru de fum, palmele date cu cărbune de lemn etc. Divinaţia prin oglindită e însoţită, în mod obişnuit, de un întreg ritual care favorizează punerea în condiţie şi stare hipnoidă, cerute de această artă.
Ghicitorul Mariei de Medici, Cosme Ruggieri, folosea o oglindă magică pe suprafaţa căreia, se spune, regina îşi citea nenorocul. “Magicianul scrie cu sânge de porumbel bărbătuş, spune Gilette Ziegler în Histoire secrete de Paris (Stock, 1967), pe oglindă, cuvintele: Jéhova, Mittatron, Elohim, Adonai, aruncând la fiecare cuvânt un parf de şofran de plită, apoi plimbă deasupra acesteia oglinda; apoi o acoperă cu o pânză şi o aşează pe fereastră, pentru a atinge lumina nocturnă. După o scurtă rugăciune, el desenează cu o bucată de lemn carbonizat, un cerc dublu pe sol şi plasează în el un craniu, o tibie, o pisică cufundată în somn hipnotic şi o mică lampă, care singură va lumina încăperea. Într-o casoletă ard mentă şi ricin.
Cam după o oră, Ruggieri ia oglinda. Îngerul Anaël a răspuns, probabil, căci regina vede apărând pe o oglindă şlefuită silueta fiului său François, abia distinctă, care se învârte odată şi dispare. Cea a lui Charles, mijlociul se învârteşte de paisprezece ori înainte de a păli şi de a se stinge. Henri, al treilea fiu, face aceeaşi mişcare de cincisprezece ori şi pare să se aplece asupra unui corp întins. Apoi, în timp ce pisica se trezeşte şi miorlăie lugubru, o altă fantomă apare în oglindă, dar nu este fantoma celui de-al patrulea fiu al ei, ci un alt om de sânge, Condé, regele de Navarra. Regina scoase un geamăt: această viziune îi confirmă ceea ce i-au arătat deja măruntaiele puilor sacrificaţi de Ruggieri: cei trei fii ai său vor domni, dar fără să lase urmaşi. Neamul Valois este condamnat”.

Folosirea catoptromanţiei a persistat, multă vreme, în folclorul român, slav şi maghiar. Încă în secolul al XIX-lea, tinerele curioase să cunoască chipul viitorului lor soţ, puneau, una în faţa celeilalte, aproape de două lumânări, două oglinzi în care, după ce spuneau: „Fie ca acel ce-mi va fi soţ să-mi apară!” ele puteau să-l contemple în voie. În Ungaria, tinerele îşi satisfăceau curiozitatea nu în noaptea de Crăciun, ci în cea de Sfântul Silvestru. Scufundau o oglindă în apa unui izvor şi ţineau o lumînare aprinsă în mână. Chiar la miezul nopţii, imaginea apărea. Lumina pâlpâitoare a flăcrii, undele pe care le făcea apa, ora şi ziua, totul contribuia la obiectivarea dorinţei lor celei mai mari.)


Mulţi misionari şi foşti coloni relatează fapte analoage şi mai recente în legătură cu vracii africani. Pierre Fountaine, de exemplu, povesteşte cum un om de faceri alb a reuşit să-i descopere pe concurenţii lui care făceau procedee neloiale; şi numai el atestă că a văzut, în aburul care s-a format deasupra oglinzii aparţinând ghicitorului congolez consultat, chipul vinovaţilor; apoi a reuşit să-i identifice într-o fotografie apărută în presa locală puţin timp după aceea...



Mecanismul catoptromanţiei a fost descris începând cu secolul al XIV-lea de către istoricul arab Ibn Khaldun, cu o exactitate pe care toţi antropologii moderni o recunosc: ”...fixându-şi privirea pe un obiect cu faţă unică, ei o privesc cu atenţie, până când zăresc lucrul pe care vor să-l anunţe. Unele persoane cred că imaginea zărită în acest fel se formează pe suprafaţa oglinzii, dar ele se înşeală. Ghicitorul sau consultantul său privesc fix acestă suprafaţă, până când ea dispare şi o perdea de ceaţă se interpune între ei şi oglindă. Pe această perdea se desenează formele pe care ei doresc să le zărească, şi acesta permite tălmaciului să dea indicaţii fie afirmative, fie negative, despre ceea ce doreşte să ştie...”
Astfel, Ibn Khaldun a insistat asupra naturii halucinatorii a fenomenului, precizând, că la drept vorbind, suprafaţa reflectoare a oglinzii nu avea nici o importanţă, fiindcă nu în oglindă, cum se crede adesea, apar imaginile, ci între suprafaţa sa şi ochii tălmaciului şi/sau a consultanţilor săi. Ibn Khaldun este cum nu se poate mai explicit: el notează că oboseala oculară provoacă un fel de ceaţă în care se desenează forme ce datorează totul preocupărilor subiectului care constituie o obiectivare a fantasmelor sale, interpretate într-un sens divinatoriu.
Oglindă, oglinjoară...

Conştientizarea propriei nebunii...

...este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat, despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane „normale”. Au arătat calea.Lumea nu era încă pregătită pentru ei, cu toate că ei constituiau o parte vitală, esenţială în trezirea umanităţii. Au fost, în mod inevitabil, greşit înţeleşi în cea mai mare parte de către contemporanii lor şi de către generaţiile următoare, învăţăturile lor, deşi simple şi totodată cu mare putere transformatoare, au fost denaturate şi greşit interpretate, uneori chiar şi în consemnările discipolilor lor. De-a lungul secolelor au fost adăugate multe lucruri care nu aveau nimic de-a face cu învăţăturile originare, ci reflectau doar o fundamentală ratare a sensului lor. Printre învăţătorii aceia s-au aflat unii care au fost batjocoriţi, insultaţi sau ucişi şi alţii care au fost veneraţi ca nişte zei.
Învăţăturile care arătau calea în vederea depăşirii disfuncţiei minţii umane, calea pentru ieşirea din nebunia colectivă, au fost denaturate în aşa fel, încât au devenit ele însele parte a alienării mentale.
Aşa au ajuns religiile, în cea mai mare parte a lor, să dea naştere discordiei, în loc să se constituie în forţe unificatoare, în loc să pună capăt violenţei şi urii prin realizarea unităţii fundamentale a tuturor formelor de viaţă, ele nu au adus decât mai multă violenţă şi ură, mai multe divizări între oameni şi între diferitele religii şi chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi religii.
Ele s-au transformat în ideologii, în sisteme de credinţe cu care oamenii s-au identificat şi pe care le-au folosit pentru a-şi spori falsul lor sentiment de sine. Prin intermediul acestor religii ei au justificat „corectitudinea” proprie şi „greşeala” celorlalţi, definindu-şi astfel identitatea prin raportarea la duşmanii lor, la „ceilalţi”, la cei „lipsiţi de credinţă” sau „cu credinţă greşită”, pe care nu arareori sau simţit îndreptăţiţi să-i ucidă. Omul l-a făcut pe „Dumnezeu” după imaginea sa. Eternul, infinitul, nenumitul a fost redus la un idol mental în care trebuia să crezi şi pe care trebuia să-l venerezi ca fiind „dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.
Şi totuşi... totuşi... În ciuda tuturor actelor demente săvârşite în numele religiei, Adevărul despre care ele vorbesc continuă să strălucească în miezul lor. Încă străluceşte, chiar dacă nedesluşit, printre straturile suprapuse de denaturări şi interpretări eronate. Este însă puţin probabil că veţi reuşi să-l percepeţi dacă nu aţi avut deja străfulgerări ale acestui Adevăr în interiorul vostru. De-a lungul întregii istorii, au existat întotdeauna oameni rari care au experimentat o schimbare în conştiinţa lor şi au realizat astfel în interiorul lor ceea ce este menţionat în toate religiile. Pentru a vorbi despre acel Adevăr nonconceptual ei s-au folosit apoi de cadrul conceptual al religiei poporului lor.
Prin intermediul unora dintre aceşti bărbaţi şi femei s-au dezvoltat în cadrul tuturor religiilor
majore „şcoli” sau mişcări ce reprezentau nu doar o redescoperire, ci în unele cazuri o intensificare a luminii învăţăturii originale. Aşa au luat fiinţă gnosticismul şi misticismul în cadrul creştinismului timpuriu şi medieval, sufismul în religia islamică, hasidismul şi kabbala în iudaism, advaita vedanta în hinduism, zen şi dzogchen în budism. Majoritatea acestor şcoli erau iconoclaste. Ele au înlăturat straturi şi straturi de conceptualizare anostă şi structuri de credinţe mentale, motiv pentru care cele mai multe dintre ele au fost privite cu suspiciune şi adesea cu ostilitate de către ierarhiile religioase consacrate. Spre deosebire de religia răspândită în masă, învăţăturile lor puneau accentul pe înţelegere şi pe transformarea interioară. Datorită acelor şcoli şi mişcări ezoterice şi-au putut recâştiga puterea transformatoare învăţăturile originare ale religiilor importante, chiar dacă în majoritatea cazurilor doar un mic procent de oameni avea acces la ele. Numărul acestora nu era niciodată suficient de mare pentru a exercita un impact semnificativ asupra profundei inconştiente colective a majorităţii, în timp, unele dintre acele şcoli au devenit ele însele formale sau conceptuale, deci prea rigide pentru a mai fi eficiente.
Care este rolul pe care îl au religiile consacrate în apariţia unei noi conştiinţe? Mulţi oameni sunt deja capabili să discearnă între spiritualitate şi religie. Ei îşi dau seama de faptul că, dacă deţin un sistem de credinţe — un set de gânduri pe care să le considere adevărul absolut — nu devin spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinţe. De fapt, cu cât se identifică mai mult cu respectivele gânduri (credinţe), cu atât îşi diminuează şansele de a accede la dimensiunea spirituală aflată în ei înşişi. Mulţi oameni „religioşi” s-au împotmolit la acest nivel. Ei pun semn de egalitate între adevăr şi gând şi, identificându-se complet cu gândul (mintea lor), pretind a fi unicii deţinători ai adevărului într-o tentativă inconştientă de a-şi proteja identitatea. Ei nu văd limitările gândirii. Dacă nu crezi (gândeşti) întocmai ca ei, din punctul lor de vedere te înşeli, iar într-un trecut nu foarte îndepărtat s-ar fi simţit îndreptăţiţi să te omoare pentru acest motiv. Unii dintre ei încă mai sunt de această părere şi în prezent.

Noua spiritualitate, transformarea conştiinţei, îşi face apariţia într-o mare măsură în afara structurilor religiilor instituţionalizate. Întotdeauna au existat nuclee izolate de spiritualitate chiar şi în sânul religiilor dominate de minte, chiar dacă ierarhiile instituţionalizate se simţeau ameninţate de ele şi încercau adesea să le suprime. Marea deschidere asupra spiritualităţii în afara structurilor religioase reprezintă un eveniment complet nou. În trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales în Vest, unde cultura este mai dominată de minte decât oriunde şi unde Biserica creştină a avut un real privilegiu în sfera spiritualităţii. Era imposibil să te ridici pur şi simplu şi să oferi un discurs pe tema spiritualităţii sau să publici o carte de spiritualitate dacă nu primeai în prealabil încuviinţarea Bisericii, iar în absenţa acesteia erai în cel mai scurt timp redus la tăcere. Dar în prezent există semne de schimbare chiar şi în cadrul unor anumite biserici. Este îmbucurător, căci chiar şi cel mai mic gest de deschidere produce recunoştinţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat o moschee şi o sinagogă.
În parte ca urmare a învăţăturilor spirituale care au luat naştere în afara religiilor instituţionalizate, dar şi datorită unui aflux de învăţături proprii înţelepciunii răsăritene străvechi, un număr tot mai mare de adepţi ai religiilor tradiţionale sunt capabili să renunţe la identificarea cu forma, doctrinele şi sistemele de credinţe rigide şi să descopere profunzimea originară ce se află ascunsă în chiar tradiţiile lor spirituale şi, în acelaşi timp, profunzimea din ei înşişi. Ei realizează că a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credinţele pe care le au, ci are totul de-a face cu starea conştiinţei lor. Iar aceasta determină, la rândul său, modul în care ei acţionează în lume şi interacţionează cu ceilalţi.
Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de formă ajung şi mai puternic ancoraţi în credinţele lor, cu alte cuvinte în minţile lor. Suntem în prezent martorii nu doar ai unui curent de conştientizare fără precedent, ci şi ai unei înrădăcinări şi intensificări a egoului. Unele dintre instituţiile religioase se vor arăta deschise faţă de noua conştiinţă, altele îşi vor consolida poziţiile doctrinare şi vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri elaborate de om prin intermediul cărora egoul colectiv se va apăra şi va „opune rezistenţă”. Există biserici, secte, culte sau mişcări religioase ce nu sunt altceva decât entităţi egocentriste colective, identificate cu poziţiile lor mentale la fel de rigid precum adepţii unei ideologii politice lipsiţi de deschidere faţă de o interpretare alternativă a realităţii.
Dar egoul este menit să se dizolve, structurile sale închistate, fie ele instituţii religioase sau de alt fel, corporaţii sau guverne, se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cât de adânc înrădăcinate par să fie. Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile faţă de schimbare sunt cele care se vor prăbuşi primele. Acest lucru s-a întâmplat deja în cazul comunismului sovietic. Indiferent cât părea de adânc înrădăcinat, de solid şi de bine închegat, în câţiva ani s-a dezintegrat pornind din interior. Nimeni nu prevăzuse acest lucru, au fost cu toţii luaţi prin surprindere. Şi multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate...

LABIRINT

În ultima perioadă de timp, în toate etalările făcute a apărut, invariabil, lama Labirintului ce aduce la suprafaţă starea de profundă dezorientare a sufletului rătăcit pe drumul acoperit de întuneric al Şarpelui.


Nu trebuie să ne sperie nimic pe lumea asta, aşa cum am spus de nenumărate ori, Frica este cel mai mare duşman al sufletului. Nu o mai lăsa să muşte din lumina ta, îndepărtează-te de ea, chiar dacă acest lucru te conduce spre intrare în Labirint. Ai curaj şi porneşte în această fascinantă călătorie iniţiatică ce are ca destinaţie exotică realitatea... “reală”.
Adu-ţi aminte că la început a existat Cuvântul, la sfârşit va râmâne tot Cuvântul. De ce să-ţi fie frică între extremele ce reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi lucru? De ce să te laşi erodat de angoasă pe drumul ce are acelaşi punct de plecare însăşi destinaţia: nimicul?
De fapt, nu este întuneric: deschide ochii şi convinge-te singur!
Calea rătăciţilor este denumirea ancestrală a constelaţiilor Ophiucus şi Şarpele care şerpuiesc pe cer în toate direcţiile. Pe această cale se consideră că merg sufletele neliniştite ale oamenilor în aşteptarea Judecăţii de Apoi.



...Iată-l, a pornit pe drumul nesfârşit, cale rătăcită, şarpe-ncolăcit...
Nimeni nu-i aproape, nimeni nu-i departe,
să-l întrebe de-i e bine, “încotro, creştine?”

Dar, unde e Lumea, ca lumea să vadă ,
unde e lumea să-l înţeleagă pe Cel ce-nvârte Roata,
pe Cel ce-nvârte Soarele?...


retzeta impotriva singuratatii din tine

Ştiu cât de greu ţi-a fost în ultimul timp,
de mine nu ai unde să ascunzi realitatea din tine.
Am auzit când ai bătut, dar nu ţi-am deschis,
am văzut şi ce ai cerut, dar nu ţi-am dat,
Am adulmecat întrebarea ce îţi chinuia mintea,
dar am tăcut, la timp.

Această atitudine îmi este dictată de educaţia primită,
pe cât de simplă, pe atât de sofisticată
ce mă obligă să te iubesc ca pe mine însămi,
aşa că, nu mă acuza că sunt mereu alături de tine,
că trăiesc cu tine şi că te iubesc!

M-au dresat aproximativ bine. Teoretic, ştiu ce am de făcut
şi aplic formula clasică
a toleranţei şi iubirii aproapelui:
mă înduioşează retardaţii şi bătrânii,
adun gunoaiele altora de pe stradă
şi lustruiesc zilnic oglinda bunei-cuviinţe,
scuipând pe ea.

Singura slăbiciune ce mi-o asum este că de la o vreme
au început să mă înfricoşeze copiii şi timpul.
Dar, ce pretenţii poţi avea de la o persoană cu o educaţie altoită,
un copil-pionier al patriei
în care dascălii sădeau dimineaţa răsadul dragostei pentru un mândru conducător,
iar seara, bunica mă ducea să mă închin în versul vecerniei, lui Dumnezeu – şi El, nevăzut!

Două zeci de ani am primit cuminte împărtăşanie dublă,
din ambrozia infinită a puterii divine
şi din mlaştina abisală a puterii politice.
Din prima împărtăşanie port întrebarea
de ce Dumnezeu are sângele acru?,
iar din a doua,
de ce un om puternic are nevoie de mine?

Copilării, am spune acum, plictisiţi de retorică şi spoturi publicitare,
asaltaţi voios de copii ce spun lucruri trăznite!...
dar, aceste întrebări m-au catapultat definitv din zona puterii şi a şansei.

Ştiu atât de bine să stau în genunchi
şi atât de uşor să mă lepăd de mine, încât -
şi spun asta fără să mă laud -,
pot mânca în genunchi,
pot dormi în genunchi,
pot gândi, fără a simţi durerea şi inutilitatea gândurilor;
pot chiar să mă apăr stând în genunchi...
Câte care nu s-au răsturnat!

Îţi dai seama că în aceste condiţii îmi este imposibil să mă iubesc,
pentru că pur şi simplu nu mă înţeleg.
Port pe cerul gurii gustul amar al sângelui lui Dumnezeu,
iar pe ochi un vâl pâclos de mireasă a minciunii.
În mine există, în proporţii egale,
complexul lui Cain şi vocaţia lui Abel.

Nu-ţi fie frică să vorbeşti cu mine, nu mă ocoli!
Observ că avem cel puţin o pasiune comună – lectura,
dependenţa de cuvinte legate între ele,
şir de poveste,
stoluri de minciuni.

Dă bine să discuţi pe marginea unei cărţi cu fundul
pe o buturugă. nu-i aşa?
O astfel de discuţie ne poate lega, cel puţin preţ de câteva cuvinte.

Port această credinţă, pentru că-mi este imposibil
să nu observ setea ta de cunoaştere:
devorezi tomuri întregi ca un malaxor stricat,
răsfoieşti cu lăcomie nedisimulată sute, mii de pagini, tipărite sau virtuale,
în speranţa descoperirii formulei abracadabrice.

În general, creezi bună dispoziţie prin înţelepciunea
cu care spargi perseverent coduri la seifuri goale.

În urmă cu ceva timp, ai fi jurat că suntem identici.
Făceam la fel, până când paşii şi viaţa m-au dus într-o grădină
ce părea a nimănui,
dar în care am avut şansa să privesc copacii de aproape,
atât de aproape, încât am reuşit să eliberez din scoarţă-n scoarţa lor,
povestea mea.

Aşa am aflat că zborul nu înseamnă să te înalţi,
cât să te opreşti la timp din prăvălire.

M-am oprit şi am scris anume pentru tine,
deoarece am pretenţii de la un om care caută esenţa.
Nu-ţi fie frică, sunt lângă tine, aşa cum ţi-am promis,
chiar dacă asta înseamnă că eşti singur...

Doar aşa, ferit de împărtăşanii false, descoperi zborul,
planând asupra tuturor
şi
deasupra normelor lor neomeneşti.

Eşti liber!

Alchimia in alegoriile biblice

În hermeneutica alchimică se găsesc numeroase şi interesante alegorii, mai mult sau mai puţin forţate, inspirate de scrierile sfinte.



Una din ele îl are ca personaj principal pe Moise, considerat unul din cei mai vechi magicieni şi alchimişti, el cunoscând secretul aurului potabil întrucât a reuşit să facă din viţelul de aur băutură pentru poporul infidel lui Dumnezeu.

Alt episod îl are ca protagonist pe Iosif, mai exact momentul aruncării şi scoaterii acestuia din fântâna părăsită, reprezentând în fapt alchimic intrarea şi ieşirea materiei din vasul alchimic, asemănătoare cu înghiţirea şi revenirea lui Iona din pântecele chitului uriaş, iar lanţul de alegorii culminează cu punerea şi învierea lui Christos în mormânt...

Masacrul inocenţilor de către Irod este o alegorie a stadiului nigreno, iar cele trei daruri aduse de magi - aur, smirnă şi tămâie – îşi au echivalentul în cele trei principii paracelsiene – Sare, Mercur şi Sulf.

Se subînţelege că orice menţionare a pietrei în Biblie, atrage atenţia alchimiştilor spre comentarii. Lucrări ca “Aurora Consurgens” atribuită lui Toma dAquino conţine o interpretare alchimică a “Cântării Cântărilor”, “Aureum seculum redivivum” din colecţiaMusaeum Hermeticum conţine interpretări fantezist-alchimice ale unor relatări biblice, iar în “Symbola aurea mensae duodecim nationum” a lui Maier întâlnim alegorii şi analogii similare: Fecioara alăptând (cibatio), Naşterea Domnului – naşterea Pietrei, Patimile (sublimatio), Moartea (nigreno) şi Învierea (rubedo).

Dicţionar:

Cibatio – operaţie alchimică de “hrănire” a Rebisului prin adăugarea “laptelui de fecioară”. Cohobaţie. Imbibiţie.

Lac Virginis (lat. Lapte de fecioară) – Lichid ce conţine esenţa tinctorială în stare pură. Alimentul necesar Rebisului: mercur ordinar sau apă mercurială. Alkahest. Suspensie de acetat bazic de plumb.

Nigreno – faza neagră sau primul stadiu al Operei. Materia neagră din vasul alchimic, semn al putrefacţiei. Faza “morţii” alchimice, a descompunerii în elemente, dominată de Saturn.

Rebis (lat. Act/fapt/lucru dublu) – Piatra filozofală rezultată din unirea Sulfului cu Mercurul, a Regelui cu Regina, Masculinului cu Femininul. Unitatea androgină, punct de plecare şi întoarcere a principiilor dualiste, contrare, figurate ca bărbat şi femeie. Mercurul filosofal rezultat al conjuncţiei alchimice, paradoxala fiinţă: nici bărbat, nici femeie, dar în acelaşi timp şi bărbat şi femeie. Materia la faza de albedo.
Rubedo – Faza roşie, al treilea şi ultimul stadiu la obţinerea Lapisului. Cu alte cuvinte înroşirea compostului ce consemnează maturarea Mercurului filosofic. Acestă fază este dominată de Soare, de Aur.
Sublimatio – Purificare. Materia subtilă/volatilă sublimează şi tinde să se ridice, în vas rămânând materia terestră/grosieră/solidă.

Omar Khayam si banul de foc

Soarele, încă fierbinte la ora asfinţitului, coboară adormit în casa-cuptor de la capătul lumii, aruncând snopi caramel de lumină pe străduţele întortocheate ale Neishaburului, oraşul clădit de Allah în provincia Khorasan din nordul Iranului. Fiind încă zi, nimeni nu se încumetă să lupte cu paiele şi lăncile de foc căzute din carul astrului. Oamenii stau ascunşi în venele subterane ale oraşului devenite redute sub scut răcoros în lupta inegală cu strălucitorul Maghrib. Din astfel de locuri, ascunse de perdele grele şi parfumate, se aud doar şoapte şi bolboroselile înfundate ale narghilelelor. Niciun suflet - nici de om, nici de dobitoc - nu străbate aşezarea.



Când, deodată, un turban sparge tabloul cu ornamente orientale, aducând în peisaj o pată de culoare, turcoaz, o mişcare împleticită de paşi şi o voce răguşită ce aduce de ştire că Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam iar a căzut în păcat, uitând cuvintele lui Allah Preaînaltul: “Ei te întreabă despre vin şi despre maysir. Spune: «În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul»!” (Al-Baqara : 219)

Omar agită aerul din jurul său cu mişcări ample ale mâinilor. Dirijează orchestre invizile de îngeri care îl înconjoară des-cântându-i legile sfinte, şi cărora le răspunde în legea omenească:


“Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi, ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea. 
Îmi apartin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!”
Dar îngerii nu îi dau pace. Sunt îngeri sau demoni? Dacă din fiecare bob de strugure zdrobit s-a lepădat din coaja lui şi-un demon? Dar, dacă pe lângă firul de nectar ademenitor şi sprinten, s-au prelins în lume armate demonice? Şi dacă e aşa, câţi demoni ar sta acum, cocoţaţi sau ascunşi în turbanul lui Omar, ca într-un palat regal? Sute şi mii: negri, albi, rosé, cu ochi triunghiulari, cozi catifelate şi copite dulci.

Întinde mâinile să prindă unul, măcar, să-l pupe-n bot, dar toţi sar şi dispar, apoi apar şi-l trag pe bătrânul Omar din colţul umbros al străzii sub banul fierbinte de pe cer spre care, cu ochii larg deschişi, se apucă să strige:

“Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul,
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi dupa-atâta râvnă atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi-o să plecăm ca vântul. 
Te chinuieşte gândul că faci mereu păcate.
Din orice bucurie o vină ţi-ai făcut.
E fără rost tristeţea, Khayyam, căci după moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut. ”

Nici demoni, nici oameni şi nici îngeri, nici însuşi El, Allah, nu-l pot înspăimânta! Motivul este lesne, Omar iubeşte, iar paşii lui împleticiţi, pe drumul către ea porniră. Este stăpânul lumii, ca orice îndrăgostit!

"Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima firavă,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! În asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară..."

Oraşul se roteşte-n Univers, asemeni unui derviş, sau inima în pieptul lui Omar dansează? Sub soarele pornit spre somn, poetul cade în genunchi, râzând. Nu-i pasă de nimic, decât de faptul că moartea-i e departe, ca iubita:

“Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.”

Tărăboiul de pe stradă adună repede oamenii amorţiţi în jurul înţeleptului nebun. Atâta grijă nici de fiii lor nu au, ca de acest bătrân a căror vorbe, puţini le desluşesc. Doi vlăjgani, negustori de cafea, sar de după tarabă şi-l ridică pe Omar, care se luptă acum cu soarele, cu praful, cu iubirea, cu demoni şi alcool, dar şi cu doi netrebnici care nu-i dau pace şi cărora la rândul lor, le strigă:

“Să-ţi faci puţini prieteni, din tine nu ieşi,
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge!
Când ţi se întinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că, poate, te va lovi-ntr-o zi!”

Lumea se strânge, uitând de lupta cu Maghrib, care-i departe, acum, pe când Omar, doar la doi paşi... Ochi negri, curioşi, fără astâmpăr, caută turbanul turcoaz în mulţimea răsărită din pereţi. Da, iată, înţeleptul îşi face loc, dar între el şi oameni o altă lume vine, lumea ideilor ce ţine, orice poet departe de cetate!

Sfârşesc aici povestea. Beţia de cuvinte-i boală grea, cine să ştie asta?! Uitaţi-vă la mine, mă-mbăt cu apă rece, doar recitind catrene... Dar nu îmi pasă, Omar e lângă mine, şoptindu-mi la ureche:

“De moarte nu mi-e teamă...
Prefer fatalitatea acestea, celeilalte, de a mă fi născut...
Viaţa, ce-i, un bine?! Dar eu nu le-am cerut!
Păstrează-ţi, Doamne, darul şi inutilitatea!”

Cele 12 simptome ale Devenirii întru definire








1. Corpul manifestă durere şi suferinţă, mai ales în zona cefei, a umerilor şi a spatelui. Acesta este rezultatul schimbarilor intense ce apar la nivelul ADN-ului, pe măsura ce “Matricea lui Christos” se trezeşte din interior. Durerile vor trece.

2. Sentimentul de profundă tristeţe interioară, fără nici un motiv aparent. Îţi eliberezi trecutul (din această viaţă şi din celelalte), şi aceasta este cauza sentimentului de tristeţe. Această experienţă este similară cu cea pe care o ai atunci când te muţi dintr-o casă în care ai trăit foarte mulţi ani în alta nouă. Oricât de mult ţi-ai dori să te muţi în casă nouă, există totuşi o tristeţe legată de lăsarea în urmă a amintirilor, energiei şi experienţei acumulate în vechea casa. Tristeţea va trece. 

3. Plângi fără nici un motiv aparent. Motivaţia este similară cu cea anterioară. Este bine şi sănătos să lăsaţi lacrimile să curgă. Ajută la eliberarea vechilor energii din interior. Şi aceasta va trece...

4. O schimbare bruscă a locului de muncă sau a carierei. Un simptom foarte comun. Pe măsura ce tu te schimbi, lucrurile din jurul tău se schimbă şi ele. Nu-ţi pune problema să găseşti locul de muncă sau cariera perfecta chiar acum. Şi aceasta va trece.
Te afli în tranziţie, şi poate că vei schimba mai multe locuri de muncă până când te vei stabili la unul care se va potrivi pasiunii tale.

5. Retragerea din relaţiile cu familia. Tu eşti conectat cu familia biologică prin intermediul vechii karma. Când ieşi din ciclul karmic, legăturile din vechile relaţii sunt eliberate. Pare ca şi cum vă îndepărtaţi de familie şi prieteni. Şi aceasta va trece.
După o perioadă de timp, vei crea o nouă relaţie cu ei, dacă se potriveşte să fie. Totuşi, relaţia se va baza pe noua energie, fără legăturile karmice.

6. Obişnuinţe ciudate de somn. Este posibil sa te trezeşti în timpul multor nopti între 2:00 şi 4:00 AM. Multă muncă se petrece în interiorul tău, şi asta te face să te trezeşti pentru a lua o “gura de aer”, “a face o pauza”. Nu te îngrijora. Dacă nu poti să adormi, ridică-te şi meştereşte ceva, decât să stai în pat, îngrijorat. Şi aceasta va trece.

7. Vise intense. Aceasta poate include vise despre bătălii şi războaie, urmăriri sau monştri. Pur si simplu eliberezi vechile energii din interior, şi aceste energii ale trecutului sunt simbolizate prin războaie, bătălii, fuga pentru a scapa, sau oameni ciudaţi. Şi aceasta va trece. 
8. Dezorientare fizică. Uneori te simti foarte dezrădăcinat. Vei fi “provocat spaţial” de sentimentul că nu eşti în stare să fii cu ambele picioare pe pământ, sau că te afli între două lumi. Pe măsură ce experimentezi tranziţia către noua energie, corpul tău s-ar putea să rămână în urmă. Petrece mai mult timp în Natură, pentru a împământeni noua energie din interior. Şi aceasta va trece.

9. O “autoconversatie” mărită. Te vei trezi vorbind cu tine însuţi mai des. Dintr-o dată vei realiza că ai pălăvrăgit cu tine însuţi în ultimele 30 de minute. Apare un nou nivel de comunicare, care se instalează în interiorul fiinţei tale, şi autoconversaţia este doar vârful icebergului acelei comunicari. Conversaţiile se vor înteţi, şi vor deveni mai fluide, mai coerente şi introspective. Nu ai înnebunit, esti doar Shaumbra care se mişca spre noua energie.

10. Sentimente de singuratate chiar şi în compania altora. S-ar putea să te simti singur şi desprins de ceilalţi. S-ar putea să ai dorinţa să fugi de grupuri şi multimi. Ca Shaumbra, tu mergi pe o cale sacră şi solitară. Pe măsură ce sentimentul de singurătate îţi crează anxietate, devine mai dificil să relaţionezi cu alţii. Sentimentele de singurătate sunt, de asemenea, asociate cu faptul că Ghizii tăi au plecat. Au fost cu tine în toate călătoriile tale, pe parcursul tuturor vieţilor tale. Este timpul ca ei să se îndepărteze, ca să-ţi umpli spaţiul cu propria divinitate. Şi aceasta va trece. Golul din interior va fi umplut cu dragostea şi energia propriei conştiinţe christice.

11. Lipsa pasiunii. S-ar putea să te simţi total lipsit de pasiune, cu o foarte mică dorinţă sau chiar fără dorinţa de a face ceva. Este bine, aceasta este o parte a procesului. Acordă-ţi timp şi stai. Nu te lupta cu asta, pentru că şi aceasta va trece. Este similar operaţiunii de rebootare a calculatorului. Este nevoie să fie deconectat un timp pentru a instala noul şi sofisticatul software, sau în acest caz noua energie a matricei lui Christos.

12. O dorinţă profundă de a merge Acasă. Aceasta este, poate, cea mai dificilă şi provocatoare dintre condiţii. S-ar putea să experimentezi o profundă şi compleşitoare dorinţă de a părăsi planeta şi de a te reîntoarce Acasă. Acesta nu este un sentiment de “sinucidere”. Nu este bazat pe furie sau frustrare. Nu vrei să faci un spectacol sau o drama din asta, pentru tine sau pentru alţii. Este o parte tăcută a ta care îşi doreşte să meargă Acasă. Cauza principală este foarte simplă. Ţi-ai completat ciclul karmic, ţi-ai completat contractul pentru această viaţă. Eşti pregătit să începi o nouă viaţă în timp ce eşti încă în corpul fizic actual. În timpul acestui proces de tranziţie, ai amintiri interioare despre cum este să fii pe partea cealaltă. Eşti pregătit să te înscrii pentru un nou tur de îndatoriri aici pe Pământ? Eşti pregătit să îţi asumi provocările intrării în Noua Energie? Da, într-adevăr, ai putea merge Acasă chiar acum, dar ai bătut atâta drum până aici, şi după multe, multe vieţi anterioare, ar fi păcat să pleci înainte de sfârşitul filmului. Şi, pe de altă parte, Spiritul are nevoie de tine aici pentru a-i ajuta pe alţii în tranziţia lor către Noua Energie. Ei vor avea nevoie de un ghid uman, ca şi tine, care ai pornit în călătoria de la vechea energie, la noua energie. Calea pe care mergi acum îţi oferă experienţa care te face capabil să devii un Profesor pentru Noul Om Divin. Chiar dacă, uneori, călătoria ta poate să pară întunecată şi solitară, aminteşte-ţi că nu eşti niciodată singur!

TREC

Mâinile, stinghere, caută prin gratiile încleştate în zidul rece, Lumina. Se încălzesc? Cer? Îmi pasă? M-am obişnuit să te caut în lumea ta, aşa cum în alte vieţi te căutam în temniţele condamnaţilor la moarte sau în azilele ancorate în bolile grele ale minţii.
Trec pe lângă singura fereastră a vieţii tale, dar nu ai forţa? curajul? să strigi după mine. Te limitezi în a mă aştepta, ca şi când prezenţa mea condiţionează Răsăritul, însă...
Mâna dreaptă, stingheră, se iţeşte în lumină şi duce în căuşul ei o parte de cer irisului stâng, o fărâmă de senin. Cel puţin, azi, vom avea ochii albaştri!...
Trec, n-am să intru în chilia ta şi nici n-am să-mi încleştez genunchii în pământ ca tu să te strângi ghem în braţele mele. Voi toarce, altcândva, din caierul aspru al inimii tale, aşa că, azi, rămâi cu tine, sub bolta rece a eremitului.